Naţionalismul religios, implicaţii şi consecinţe (II)

Vezi şi prima parte aici.

Context regional

Situația dezmembrării fostei Iugoslavii este emblematică pentru conflictele interetnice religioase, alimentate de revendicări naționaliste. Deși conflictele au avut o ferocitate extraordinară și au constituit prilejul celor mai mari atrocități din Europa de după cel de-al doilea război mondial, rolul naționalismului religios în alimentarea acestora nu a fost direct.

Cu alte cuvinte, nu avem de-a face cu un conflict manifest între religiile participanților (sârbi ortodocși, bosniaci musulmani și croați catolici), ci cu un conflict în care religia servește ca întăritor al identității naționale a combatanților. Această opinie este susținută și de Noreen Herzfeld: „religia a devenit factorul principal de definire a grupurilor etnice, asigurând un mecanism pentru separația pe criterii etnice care constituia un scop politic principal. Mai apoi, retorica și simbolurile religioase au fost folosite atât pentru a obține sprijinul public pentru război, dar și pentru a justifica agresiunea sârbească, și replica bosniacilor […] Încă din 28 iunie 1989, Slobodan Milosevic, cu ocazia celei de-a 600-a aniversări a bătăliei dintre forțele ortodoxe și musulmane de la Kosovo Polje, amintește că Serbia a reprezentat un «bastion care a apărat cultura, religia și societatea europeană în general». Deși religia este menționată doar în treacăt în acest discurs, subînțelesul este evident, respectiv, că Serbia era ultimul bastion al europei creștine împotriva musulmanilor. Afișele vândute la miting erau și mai explicite, ilustrându-l pe Hristos, prințul Lazar și Milosevic, ca o nouă treime.”¹

Odată cu începerea războiului, declarațiile liderilor religioși au căpătat o mai mare vehemență, sprijinind acțiunile liderilor sârbi Karadzic și Mladic. Astfel, Mitropolitul Nikolaj Mrda al Bosniei spunea în pastorala din 1993 că a fi condus de Karadzic și Mladic înseamnă „a urma calea dificilă a lui Hristos”.² La rândul său, Mladic afirmă că problema din Bosnia s-ar rezolva dacă musulmanii s-ar converti la ortodoxie, în vreme ce Karadzic declara, în 1994: „credința noastră este prezentă în toate gândurile și hotărârile noastre, iar vocea bisericii este ascultată ca voce a autorității supreme”³. Pe stadion, în Sarajevo, același Karadzic pretindea că ”în seara aceasta, și Dumnezeu este sârb!”⁴.

La nunta liderului grupării paramilitare naționaliste sârbești Tigrii, Zeljiko Raznjatovic, zis Arkan, acesta purta o cruce enormă la gât, în timp ce mireasa era într-un costum ce amintea de „fecioara din Kosovo”, un personaj de tip Maria Magdalena în iconografia religioasă sârbă.⁵ Prin folosirea inechivocă a simbolisticii creștine, dar și prin rolul jucat de acesta în conflictul din Bosnia, Arkan câștigă simpatia clerului din Serbia, fiind de notorietate legăturile acestuia cu Patriarhul Pavle al Serbiei sau cu mitropolitul Antiohije.

Pentru a păstra o aparență de consecvență cu acele părți ale moralei creștine care privesc iertarea, Biserica Ortodoxă din Serbia declară, prin vocea sinodului, că sârbii au dreptul să ducă „un război exclusiv de eliberare care le-a fost impus”.⁶ Cu alte cuvinte, un conflict în esență de agresiune și care include numeroase crime de război devine justificat prin prezentarea lui ca o măsură defensivă, luată ca urmare a unor amenințări externe. De la această justificare, nu a mai fost decât un pas pentru a declara acțiunile nu doar necesare ci și juste.

Teologul ortodox Bozidar Mijac afirma că „se poate ca o națiune, la un anumit punct în istorie, să devină purtătoarea adevărului și dreptății divine împotriva unei mulțimi de nelegiuiți care atacă respectiva națiune”.⁷Faptul că respectivii criminali de război ar putea să se bucure de o apreciere deplină din partea clerului din propria țară este mai de înțeles decât gestul Bisericii Ortodoxe din Grecia, care îl declara chiar pe Radovan Karadzic ca fiind ”unul dintre cei mai de vază fii ai Domnului nostru Iisus Cristos, care lucrează pentru pace”, cinstindu-l cu Ordinul Sfântului Dionisie din Xanthia.

Printre alte elemente religioase ale războaielor din fosta Iugoslavie, Velikonja mai amintește și de ”convertiri forțate la creștinism”, dar și de ”preoți, precum Nikodin Cavic, care luptau pe front”.⁸ Anumiți preoți găsesc chiar incomod sprijinul acordat regimului Milosevic din cauză că acesta ”abandonase ortodoxia sfântului Sava, guvernul nu colaborează cu biserica, funcționarii de stat nu își fac cruce” atrăgând astfel mânia divină asupra întregii națiuni sârbe.

Desigur că premisele apariției unor războaie interetnice în Iugoslavia, exacerbate de elementul religios, existau cu mult înainte de declanșarea lor propriu zisă. Odată cu venirea la putere a comunismului, politica oficială a guvernului iugoslav a pus un accent mai mare pe supraidentitatea iugoslavă, în detrimentul identităților naționale respective. Oficial, această politică era denumită Frăție și Unitate. De menționat că mareșalul Tito provenea dintr-o familie multiculturală, tatăl său fiind croat iar mama slovenă. În ciuda acestui fapt, Tito a fost acceptat ca lider în toată Iugoslavia, iar țara părea să fi depășit resentimentele lăsate în urmă de colaborarea statului croat independent (care cuprindea atât Croația de astăzi, cât și Bosnia și anumite teritorii din Serbia) cu regimul nazist căruia i se opuseseră Tito și mișcarea partizanilor din Serbia.

De remarcat că, în timpul regimului lui Tito, unii dintre liderii ulteriori ai Bosniei și Croației – Alija Izetbegovic, președintele bosniac, precum și președinții croați Franjo Tudman și Stjepan Mesic – au fost condamnați și au executat sentințe cu închisoarea pentru activități percepute ca fiind incitări la naționalism. Stabilitatea internă a Iugoslaviei a început să se șubrezească începând cu moartea lui Tito și venirea la putere a lui Slobodan Milosevic în 1989.

Milosevic a speculat frustrarea minorității sârbe din Kosovo prin discursul de la Gazimestan, la aniversarea bătăliei definitorii pentru spiritul Serbiei, cea de la Kosovo Polje. Reluând metafora națiunii ca ”organism” la care făcea referire Ringmar, Milosevic susține că Kosovo reprezintă „inima” Serbiei. Abandonând politica de integrare și unitate dusă de Tito, Milosevic alimentează orgoliul sârb, fiind puternic aclamat de mulțimea strânsă la manifestație, în număr de aproximativ un milion, vorbind despre faptul că „Serbia, după multe decenii, și-a recâștigat integritatea statală, națională și spirituală”.

Bătălia de la Kosovo Polje nu are, pentru Milosevic, doar rol de simbol al trecutului ci, și ”o semnificație simbolică pentru viitorul Serbiei”. Cu alte cuvinte, conflictul ulterior este legitimat ca o luptă pentru supraviețuire. Milosevic condamnă și politica Iugoslavă de după război ca reprezentând o situație de „compromis în detrimentul poporului [sârb]”, denunțând în același timp și o „mentalitate de vasal” a sârbilor. În Kosovo, cea mai săracă regiune a fostei Iugoslavii, trăiește o populație predominant albaneză. În plus, regiunea este de mare însemnătate pentru poporul sârb atât datorită bătăliei, cât și prin prezența a numeroase mânăstiri ortodoxe.

În Grecia, biserica servește, ca și în cazul celorlalte țări creștine din zona Europei de Sud-Est, drept susținere a identității naționale. Ca și în România, Bulgaria și Serbia, în Grecia 98% din populație se declară creștin ortodoxă, conform sondajului Eurobarometru din 1991. Cazul Greciei este întrucâtva deosebit deoarece Istanbulul era, înainte de cucerirea otomană din 1453, unul dintre cele două centre ale creștinătății în lume. Dată fiind lupta de eliberare a Greciei de sub dominația otomană și felul în care s-a construit naționalismul grecesc în secolul XIX, implicarea bisericii în viața politică a țării este justificată de biserică prin faptul că ar fi păstrat identitatea națională a grecilor pe parcursul dominației otomane.

Ceea ce nu se menționează, însă, este că biserica a avut o atitudine conciliatoristă față de ocupația otomană, având după Stavrakakis⁹ „privilegii, funcții și jurisdicții mai mari chiar decât în timpul imperiului bizantin.”  Pe steagul Greciei se află o cruce albă. Chiar și criteriul cetățeniei, care în alte țări ține mai mult de jus soli, nu distinge, în primele trei constituții ale țării din perioada 1822-1827, între noțiunile de cetățean și de grec creștin-ortodox, conform cu Chrysoloras.¹⁰ Constituția modernă a Greciei prevede că Biserica Ortodoxă este biserică oficială a țării, fiind scrisă „în numele Sfintei […] Treimi”.

Citând din The Economist, Chrysoloras adaugă că, în Grecia de azi, „Biserica Ortodoxă se consideră depozitarul elenității […] Arhiepiscopul Christodoulos consideră că adoptarea unei atitudini din ce în ce mai seculare pentru a obține acceptarea Europei și a lumii subminează moștenirea culturală a Greciei pe care biserica o ocrotește […] Uniunea Europeană este un tocător de identități naționale.”¹¹ Biserica ortodoxă din Grecia a sprijinit regimul dictatorial din perioada 1967-1974, având un discurs puternic naționalist și conservator. Chrysoloras consideră că acțiunile bisericii din istoria recentă o plasează nu ca pe o ”instituție finanțată de stat, ci ca un mecanism ideologic și legitimizant al statului, care «binecuvântează» hotărârile guvernului, primind la schimb privilegii”.¹² Orice încercare de a contesta discursul bisericii se va lovi, desigur, de replica potrivit căreia biserica reprezintă voința divinității și este, prin urmare, infailibilă. Dintre partidele apărute după revenirea democrației, doar partidul socialist (PASOK) și-a asumat o misiune de secularizare a statului grec, având în special de înfruntat opoziția Arhiepiscopului Christodoulos al Atenei, întâistătător al Bisericii Ortodoxe din Grecia până în 2008. Dintre punctele de vedere radicale ale acestuia pot fi amintite:

• sprijinul pentru Serbia în 1999 odată cu bombardamentele NATO, acesta considerând că Grecia nu ar trebui să urmeze linia Occidentului în politica externă și că este ”o rușine” ca Grecia să se conformeze opiniei Bruxellesului;
• afirmația că atentatele de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite sunt opera unor oameni aduși la disperare de nedreptățile marilor puteri;
• organizarea unui referendum neoficial pentru a forța guvernul să nu scoată din bazele de date ale cărților de identitate menționarea religiei posesorilor.

De notat că opinia bisericii, deși nu a fost până la urmă luată în seamă de puterea politică, a reușit să beneficieze de sprijinul a peste trei milioane de semnături. Raportat la o populație de aproximativ unsprezece milioane, rezultă că biserica poate conta pe o susținere puternică atunci când vine vorba de voturi. Discursul populist al lui Christodoulos este dublat și de o recuzită pe măsură: Chrysoloras amintește că „la adunările publice organizate de biserică sunt mai multe steaguri decât cruci. Christodoulos vorbește despre probleme politice nu teologice”¹³.

În Grecia, naționalismul ortodox își găsește reprezentarea prin două partide. Primul partid, Chrysi Avgi (Zorii Aurii), înființat în 1993, este un partid cu o ideologie neonazistă și ultranaționalistă. La început, acesta îmbrățișa credințe neo-păgâne, mai apoi revenind la credința ortodoxă și afirmându-și sprijinul pentru Biserica Ortodoxă greacă. Aripa paramilitară a acestui partid, Garda Voluntară a Grecilor, numărând aproximativ o sută de soldați, a luat parte și la masacrul de la Srebrenica, într-un bun exemplu de ortodoxism transfrontalier. De altfel, Radovan Karadzic declarase, cu un an înainte de a fi decorat cu Ordinul Sfântului Dionisie, că „doar Dumnezeu și grecii sunt de partea noastră”.¹⁴ Voluntarilor greci li s-au alăturat și preoți trimiși pe linia frontului de Biserica Ortodoxă din Grecia, unii dintre aceștia fiind decorați de Biljana Plavsic pentru curaj.¹⁵

Pe fondul tulburărilor sociale cauzate de scăderea semnificativă a nivelului de trai, discursul neo-nazist a reușit să exploateze vulnerabilitatea electorilor greci, scorul partidului fiind de 6,97% din voturi la alegerile din 6 mai 2012, respectiv 6,92% la alegerile din 17 iunie 2012. Partidul a intrat pentru prima dată în parlamentul Greciei, la alegerile precedente din 4 octombrie 2009 reușind doar un modest scor de 0,29%. În termeni absoluți, este vorba de o creștere de peste 20 ori a numărului de votanți, de la 19.000 până la peste 440.000. Creșterea partidului nu pare să se fi oprit nici după intrarea în parlament: conform unui sondaj, numărul celor care au o părere bună despre Zorii Aurii a crescut din mai până în septembrie 2012 de la 12% la 22%. Creșterea pare cu atât mai stranie dată fiind implicarea purtătorului de cuvânt Ilias Kasidiaris într-o dispută violentă între cele două alegeri din 2012. Aflat în direct la o emisiune televizată, acesta aruncă cu un pahar cu apă către o femeie reprezentând partidul SYRIZA (de factură extremă stânga, situat pe locul doi la alegerile din iunie), apoi pălmuiește o reprezentantă a partidului comunist. Ca modalități de atragere a simpatizanților, aceștia oferă ajutoare elementelor defavorizate ale populației (firește, doar etnicilor greci), dar și alte elemente de asistență socială precum îngrijirea bătrânilor. La fel ca și biserica, Zorii Aurii speculează vidul de putere lăsat de slăbirea statului grec.¹⁶

Figura 1: Scorurile electorale ale partidelor naționaliste din regiune

În Figura 1 se pot observa scorurile obținute de partidele extremiste la alegerile parlamentare și europarlamentare, ilustrând eventualele tendințe electorale din regiune. În Serbia, partidul radical s-a scindat în 2008, nefiind inclus în Figura 1.

Un alt partid, LAOS (Mișcarea Poporului Ortodox), apărut în anul 2000, și înființat de Georgios Karatzaferis, fost membru al partidului de dreapta Noua Democrație. Doctrina partidului este una profund naționalistă și antidemocratică. La nouă ani de la înființare, partidul a reușit să adune 7,14% din voturile la alegerile europarlamentare din 2009, obținând două mandate.

Între 2008 și 2012, sondajele Eurobarometru relevă o scădere considerabilă (15%) a numărului de respondenți greci care consideră că „statele membre împărtășesc valori comune”. Această scădere poate fi atribuită dificultăților economice cu care se confruntă Grecia și condițiilor mai stricte de cheltuieli bugetare asupra cărora guvernul a căzut de acord cu Fondul Monetar Internațional, Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană. O scădere a numărului celor care cred în valori comune împărtășite la nivel european la 43% poate explica de ce peste 7% dintre greci aleg să trimită la Bruxelles reprezentanți ai unui partid naționalist și antiimigraționist. Politicienii greci sunt percepuți a fi responsabili pentru marasmul economic și social al supraîndatorării țării. Prin urmare, biserica a speculat momentul, preluând rolul de protector al cetățenilor de la stat, substituind discursului secular și neutru al statului laic, de deschidere și împărtășire de valori supranaționale, un discurs tradiționalist, axat pe apărare și protest.

În Bulgaria are loc, în 1992, o luptă pentru putere la vârful Bisericii Ortodoxe între două facțiuni de preoți, una condusă de patriarhul Maxim, și cealaltă condusă de mitropoliții Pimen, Kalinik și Pankrati. La 31 mai, o grupare de oameni înarmați pătrunde în birourile Sfântului Sinod și se baricadează înăuntru, refuzând accesul patriarhului sau celorlalți mitropoliți. Luptele armate continuă cu gaze lacrimogene și pistoale la sediul diocezei de Sofia, fiind date între atacatori, pe de-o parte, și seminariști și studenți, pe de alta.¹⁷

Mișcarea naționalist-extremistă ATAKA din Bulgaria corespunde zonei de discurs al intoleranței pe care o acoperă partidele similare din țările amintite anterior. Geneza acestui partid se bazează în principal pe figura liderului său carismatic, Volen Siderov, un jurnalist bulgar. Și acest partid se bucură de simpatii de sorginte ortodoxă. La 27 martie 2006, Siderov se întâlnește cu reprezentanți ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare, reușind să ajungă la un acord prin care Biserica, ignorată de celelalte forțe politice, să se folosească de vocea ATAKA. În plus, ATAKA primește binecuvântarea bisericii. Printre cele ”20 de principii” ale partidului regăsim accentele ultranaționaliste ale suprapunerii etnicității bulgare cu cea religioasă (”adevărații” bulgari sunt creștin-ortodocși). Alte revendicări comune cu biserica includ predarea exclusivă a dogmelor creștin-ortodoxe în școli sau introducerea reprezentanților bisericii în actul de guvernare.¹⁸ La fel ca în România sau Grecia, Biserica Ortodoxă Bulgară se bucură de o deferență mai mare din partea statului decât restul cultelor. Pe lângă sprijinul de care se bucură platforma bisericească în discursul partidului, Siderov este și un cunoscut ctitor, donând sume de bani pentru construcții și reparații de biserici¹⁹, relația sa cu Biserica fiind una de schimb mutual. În contrast cu valorile integratoare ale Uniunii Europene, ATAKA readuce în prim-plan tensiuni interetnice legate de bulgarizarea minorității musulmane turce din timpul regimului comunist al lui Todor Jivkov, dar și intoleranța față de minoritățile sexuale. Pot fi menționate violențe recente la care au luat parte membrii ATAKA precum cele din Sofia din 20 mai 2011, unde mai mulți simpatizanți ATAKA au atacat cu sticle și pietre credincioșii musulmani care se rugau la o moschee, fiind deranjați de sunetul chemării la rugăciune.²⁰ Colaborarea cu Biserica Ortodoxă Bulgară pare să-și fi atins scopul electoral, ATAKA obținând 8,15% din voturi în iunie 2005, crescând apoi la 9,36% în iulie 2009. La alegerile europarlamentare, ATAKA câștigă trei din cele 18 mandate, în 2007 și două din cele 17, în 2009. În plus, Siderov a ajuns în turul II de scrutin al alegerilor prezidențiale din Bulgaria, pierzând în fața candidatului socialist, obținând însă aproape 650.000 de voturi.

În Ungaria, naționalismul religios nu pare să fi cunoscut o amploare similară exemplelor analizate până acum în Balcani. Principalul partid de extremă dreaptă, Jobbik, a cunoscut o creștere accentuată, ca și Zorii Aurii din Grecia, de la 0 la 47 de locuri în parlamentul ungar (trimițând și la Bruxelles trei din cei 22 de europarlamentari ai Ungariei), promovând un discurs puternic xenofob și antisemit, nebeneficiind însă de sprijinul fățiș al clerului. Mesajul partidului este, după propriile declarații, unul de promovare a pan-turanismului, respectiv, a colaborării cu popoarele înrudite din Asia, precum și de acceptare a rădăcinilor pre-creștine ale civilizației maghiare, respectiv, promovarea alfabetului runic de către primarii Jobbik ai unor localități sau cultul zeului-pasăre Turul. O excepție de la linia de non-angajament a clericilor din Ungaria o reprezintă pastorul calvinist Lorant Hegedus, care slujește la o biserică din centrul Budapestei, unde ține la intrare poza liderului fascist Miklos Horthy.²¹

În zona Europei de Sud-Est corelarea dintre apartenența etnică și religie are o lungă tradiție, în special în Grecia, Bulgaria și Serbia. Pe fondul unei instabilități economice regionale, discursul naționalist-religios a cunoscut o mai mare acceptare, ducând la violențe izolate sau generalizate.

Va urma…